Tristeţi matinale

Azi mă simt tristă... Sâmbăta trecuta la cursul de actorie ni s-a dat un exerciţiu: Exprimarea abstractă a sentimentelor - adică, în loc de cuvinte trebuia să folosim cifre. Colegii mei au fost foarte inspiraţi şi pe mulţi dintre ei i-am aplaudat copilăreşte râzând cu gura până la urechi. Când mi-a venit rândul ştiam ce să fac (să îmi exprim sentimentele la volan, în traficul din Bucureşti). Însă cifrele abia îmi ieşeau pe gură, de parcă rămăsesem fără ele, aşa subit! Nu este o revelaţie că nu am cultul exprimării sentimentelor prin cuvinte, căci, de mică am fost nevoită să învăţ să mi le ascund. Într-un univers în care suportul lipseşte, a învăţa să te descurci de unul singur este un must. Iar eu am crezut că cel mai bine este să-ţi ascunzi sentimentele şi să arăţi cât de bine ştii să te descurci de una singură. Şi au trecut mai bine de 15 ani de atunci. Am citit zilele trecute un articol, cum că femeia este făcută să dea iubire, nu să se descurce singură. Dar nu se specifica, în ce măsură trebuie ea să dea iubire, cui, şi mai ales de ce? De ce, când tot ce vrem să primim este numai amăreala unor vieţi neîmplinite a celor pe care îi alegem să meargă lângă noi. De ce îi alegem tocmai pe aceşti oameni? Pentru că ne-am obişnuit cu lipsa de suport şi chiar nu o dorim. De ce îi lăsăm să ne amărească viaţa? Pentru că aşa vrem, sau pentru că, prosteşte credem în ei? Poate, pentru că îi iubim, sau doar credem asta. Timpul e cel mai bun sfetnic, şi chiar dacă sunt tristă în dimineaţa asta, îmi va trece...